Revolutia prin ochii tatalui meu… (Un Auschwitz de Romania! )

noi%20sintem[1]

 

La TV, in ultimele zile, asa ca in fiecare an de ceva timp incoace, se vorbeste despre revolutia din ’89… amintiri cutremuratoare ale unor oameni partasi directi ai acelor vremuri. La scoala se vorbeste putin despre ce s-a intamplat cu 25 de ani in urma, probabil pentru ca este istorie recenta, istorie care poate fi impartasita prin viu grai mai in fiecare casa. Curiozitatea mea legata de ceea ce vad la TV si tristetea tatalui, care apare brusc in preajma Craciunului, ma determina sa pun intrebari… si aflu lucruri atat de triste, lucruri care infioara orice om din lumea civilizata.

“Alimentele precum carnea, uleiul, zaharul, painea, ouale, laptele se dadeau pe cartela si se statea la cozi pe cate 3-4 randuri, lungi uneori, cat o statie de tramvai, pentru un pui pe luna, un litru de ulei sau un kg de zahar”, spune tata amintindu-si de vremurile de dinainte de ‘89. “Magazinele aveau in galantare borcane cu mazare, bulion, compot… nu gaseai unt, salam, dulciuri. Daca era vreo sarbatoare importanta in familie si aveai invitati, era un adevarat chin sa reusesti sa pregatesti o masa. Iti trebuiau relatii pe la vanzatoare si pe la portarii abatoarelor”, continua tata cu o grimasa pe fata.

Mama avea 13 ani atunci si traia intr-un satuc, undeva in sudul tarii. Isi aminteste cu usurinta de orele pe care si le petrecea in zilele de joi la coada, la gaz, de cozile la paine si la “ratia” de ulei si zahar. Imi spune cu multa tristete cum prima portocala a mancat-o atunci, in decembrie ’89, cand camioane cu ajutoare din afara, au venit in toata Romania. “Si curentul electric era cu portia: doua ore dimineata si doua ore seara. Seara pentru ca era Telejurnalul si toti oamenii trebuiau sa vada cum tovarasul Nicolae Ceausescu, presedintele cu multe titluri onorifice, a mai facut ceva util pentru tara asta saracita si poporul asta infometat”, zice mama. “Eram copil si voiam desene animate. Nu erau decat duminica, timp de 15 minute. In rest… ne uitam la bulgari, cand aveam curent bineinteles”.

Tata imi spune cum oamenii ascultau pe ascuns Vocea Americii si Europa Libera, posturi de radio straine care vorbeau deschis despre situatia din tara si despre cat de greu le este romanilor. Imi povesteste cum oamenii de la tara fugeau spre orase, dar ca nu puteau sa se angajeze aici pentru ca nu aveau buletin in acel oras. Daca erau opriti pe strada de catre un organ de militie si nu aratau legitimatia de la locul de munca, erau imediat “ridicati” si trimisi la inchisoare intre 6 luni si 3 ani.

De la mama am aflat ca femeile erau fortate sa faca multi copii si nu aveau voie sa faca intreruperi de sarcina. Daca totusi faceau si aveau nevoie de ingrijiri medicale si nu spuneau cine “le-a ajutat”, erau lasate sa moara. Si despre copiii care se nasteau cu handicap… acestia erau condamnati la moarte, un Auschwitz de Romania! Cutremurator!

Am aflat foarte multe lucruri. Nici nu ma gandeam ca le-a fost atat de greu. Nu credeam ca oamenii, rasa cea mai superioara de pe pamant, pot sa indure atatea atrocitati. Erau oameni care nu erau de acord cu regimul, se rasculau si erau dusi la munca la canal sau le putrezeau oasele prin puscariile comuniste. Daca mai ieseau vii, ieseau nebuni sau mureau in scurt timp.

“Anul acesta, pe 22 decembrie, fratele meu a facut 25 de ani de cand a murit impuscat in cap, la Televiziune. Avea doar 19 ani si era blond cu ochi albastri… frumos si copil. Venise in Bucuresti, la mine, sa-l angajez. Eu lucram la Trustu’ Carpati si l-am angajat. Lucra ca sudor in Casa Republicii si in 22 a plecat impreuna cu alti copii de varsta lui sa vada revolutia pe viu, la Televiziune. Eu eram fotograf in timpul liber si l-am invatat si pe el sa faca fotografii. Ba chiar ii dadusem si un aparat foto. (Avea aparatul la gat cand a murit, cu cateva imagini imortalizate pe film). Ni l-au trimis acasa cu o gaura in cap, intre ochi. Avea creierii despicati si gaura pe unde iesise glontul era undeva spre ceafa”, zice tata cu durere si lacrimile ii umplu ochii albastri, sclipind in luciri de tristete profunda. “Numele lui (Ladaru Petrica) este pe una din placile monumentului ridicat de Iliescu. Ce folos? Nu trec niciodata pe acolo si evit zona Televiziunii pentru ca imi este teama sa nu calc in sangele lui, varsat acum 25 de ani”. Dupa cateva momente de reculegere, tata continua: ”In 22 decembrie, Securitatea blocase oamenii din schimbul 3 in fabrici, din ordinul prim-ministrului de atunci, Vasile Milea, pentru ca le era teama de furia poporului care era déjà in strada de cateva zile (nu mai plecasera acasa din 19 decembrie). Acum era apogeul. Coana Leana i-a dat ordin lu’ Milea sa traga si el a transmis ordinul securistilor , dar cu degetul de la mana dreapta facea semn sa nu se traga! L-a impuscat Coana Leana, o catea…”. “ La 6 dimineata, pe 22 decembrie, condusi de barbati cu barba, am plecat in masa spre Comitetul Central. Noi inaintam un pas spre securistii care pazeau Comitetul Central, ei, cu armele indreptate spre noi, se retrageau un pas inapoi. Asta pana am intrat in C.C… Atunci a fugit Ceausescu, cu un elicopter de pe acoperisul cladirii, in jurul orei 9 dimineata…In 22 seara, dupa ora 18:18 se tragea si la C.C. si la TVR,pentru ca eram informati ca sunt teroristi cei care trag si armata si civilii trageau bezmetici unii in ceilalti…

Pana sa fuga Ceausescu au fost putini morti” continua tata, dupa fuga lui, s-a tras din ordinal FSN-ului si al lui Iliescu. Asa au murit la Otopeni soldati nevinovati.” Se cutremura tata stergandu-si fruntea imbrobonata de sudoare, apoi continua:” La intrarea in Ministerul Apararii erau trei tanchete, tip ARO, care au vrut sa intre cu forta. Au fost intampinati de un transportor blindat si de batalioane militare care imprejmuiau gardul Ministerului Apararii pe interior si aveau scoase prin gard tevile pistoalelor mitraliera 7.63. Cand tanchetele au deschis focul au ripostat si cei din transportor si cei din imprejurul gardului si gloantele de pe transportor au perforat tanchetele (tabla de pe ele avea 15-20 mm). Au iesit cei din tanchete afara… doar unul a scapat, restul au murit arsi de vii, pe sub masinile parcate in zona. Ce am vazut atunci nu-mi explic nici azi. I-am vazut pe unii care aveau 2-3 uniforme pe ei: albastra, neagra si kaki, aveau mai multe pistoale si mai multe legitimatii. Cine erau? Ce faceau? Nu stiu si nu stiu daca va vorbi cineva despre asta”, continua tata dezamagit si dupa atata vreme din cauza misterului acela. “ La 18:18 se tragea din Muzeul de Arta spre C.C. si din biserica de langa muzeu, biserica parasita, din canalizari si din cladirile invecinate, inclusiv din Biblioteca Centrala. Se trageau 3 trasoare din biblioteca la care raspundeau ceilalti cu alte 3 trasoare, apoi trageau cu luneta in oricine. Masacru! Armata tragea la nimereala…Am trecut cu un tanc prin Piata Comitetului Central. Eram multi, nu ne cunosteam unul cu altul si nici nu ne-am mai intalnit de atunci, dar eram fericiti. Flamanzi, murdari si fericiti! Cantam de fericire, ne luam in brate… O femeie ne-a dat flori si cineva ne-a dat un steag fara stema, ca sa-l fluturam in semn de biruinta.”

Plangea… si eu nu l-am vazut pe tata plangand. N-am sa-l mai intreb despre Revolutie. Iar el va ramane eroul meu, eroul care a luptat pentru ca mie si voua sa ne fie mai bine. Ne este mai bine?

                                                                                                          Bianca Ladaru

Advertisements

5 thoughts on “Revolutia prin ochii tatalui meu… (Un Auschwitz de Romania! )

  1. Poate că nu ne este mai bine, sau poate că este. Dar cel mai important este ca noi cei de acum să nu regretăm trecutul, să apreciem ce au făcut atunci acei oameni şi să vedem ce putem face noi, cei de acum, ca să ne fie şi nouă mai bine. Cât despre revoluţie eu cred că este un eveniment mult prea recent şi cu reverberaţii mult prea puternice în prezent pentru a fi cel puţin inclusă într-un manual oficial de istorie. Putem să mai aşteptăm un pic sau să căutăm noi un posibil răspuns. 🙂

    Liked by 1 person

    1. Poate ca ai dreptate, ar trebui sa mai asteptam pana aceasta fila de istorie va fi introdusa in manuale de specialitate. Daca se va intampla asta peste 100 de ani, de unde stim ca tot ce se va scrie atunci va fi adevarat?

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s