Pasionati de robotica

Luni, prima zi de dupa week-end….

Se termina orele si ne strangem pentru a merge impreuna in statia de tramvai. Palcuri de pushti galagiosi se indreapta spre poarta liceului, unde coada la validarea cartelelor magnetice este pe cateva randuri. In acea aglomeratie pestrita il vad pe Mihnea Serban, un prieten vechi. Nu am cum sa nu il recunosc, doar este cu un cap mai inalt decat toti ceilalti. Nu ne-am vazut de dinainte de Craciun, e ceva pentru noi… Hotaram rapid sa iesim la un ceai si sa mai stam la povesti. Veseli, eu agatata de bratul lui (pe jos era gheata), ne indreptam spre o cafenea. Mihnea nu este prea vorbaret de felul lui, dar de data asta ma uimeste cu cata dezinvoltura raspunde provocarilor mele… Ne asezam la o masa, intr-un colt, feriti de aerul rece de la intrare, ne dam jos gecile si fularele groase si, unul in fata celuilalt, continuam nestingheriti discutia inceputa inca de afara. Primeste un mesaj si ma anunta ca in 30 de minute, daca nu ma grabesc, ajunge si fratele lui, Cosmin (Cosmin este elev in Colegiul National Sfantul Sava si trebuie sa mearga impreuna undeva in acea dupa-amiaza). Din vorba in vorba, ajungem la pasiunea lor comuna: robotica. Stiam cate ceva despre Mihnea si despre pasiunea lui, dar nu ma gandisem pana atunci ca este un lucru atat de serios pentru el.

– Ma pricep putin la programare, incepe mandru prietenul meu,l-am avut pe tata ca prim indrumator. El a terminat Facultatea de Informatica si petrece mult timp in fata calculatorului. De ceva timp pregateste (voluntar) echipe de copii de clasele a V-a pentru olimpiade si concursuri scolare. Ii invata sa construiasca roboti si sa programeze. Anul trecut a pregatit o echipa, Robotmix se numea (trei pushti isteti: Andreea Magherlic, Andrei Cioc si Alexandru Pavel Gheorghe), cu care a ajuns la Internationala din 2014…

– A muncit mult, intervine si Cosmin, care intre timp ajunsese la cafenea…

– Dar… hai sa-ti spun cum s-au intamplat lucrurile la mine,spune Mihnea. Intr-o zi, in cadrul “saptamanii altfel”, in clasa a IX-a, pe cand faceam o vizita cu clasa la Facultatea Lumina, am vorbit cu doamna diriginta Carmen Splais despre un concurs de robotica, WRO se numea, si dumneaei m-a convins sa-mi incerc indemanarea si cunostintele in acest prim concurs. Probabil doamna vazuse ca imi plac orele de informatica si se gandea ca m-as descurca… Am format o echipa din 3 membri, toti alesi in functie de rezultatele obtinute la olimpiadele de TIC si Informatica. Imi amintesc ca, dupa acel prim concurs, tata mi-a cumparat primul kit si, tot dupa acel prim concurs, promotia care a absolvit liceul nostru (Colegiul National Dimitrie Cantemir) in 1983 ne-a facut o donatie din care am cumparat un robot. Mihnea continua din ce in ce mai entuziasmat: In clasa a X-a au fost doua concursuri la care am participat cu aceeasi echipa: Fotbal Robotic si WRO. Au fost la o diferenta de aproximativ o luna unul de celalalt. Imi amintesc ca eram tare emotionati si stresati de timp si de faptul ca doream sa ne afirmam, sa facem impresie buna celor care aveau incredere in noi. (Cosmin se uita la mine si zambim in acelasi timp… Cu o spranceana ridicata, il indeamna pe fratele sau sa continue.) Aveam o mare responsabilitate! Stii ce era interesant? intreaba el aproape retoric. Faptul ca la noi nu se mai organizasera concursuri de robotica. Fusese, cu un an in urma, un fel de concurs-pilot, atat. Eram toti novici in aceasta privinta: staful tehnic, concurentii si piesele… Am muncit foarte mult, sa stii.

– De unde va cumparati piesele?

– De pe un site online, distribuitorul de lego Mindstorms in Romania, care se ocupa si de organizarea concursului. La WRO, pentru prima etapa, am construit mai multe modele de roboti. Am fost manat de entuziasm si de dorinta de a face impresie buna. Am muncit foarte mult, multe nopti nedormite, multe ore petrecute in fata unor roboti care nu ascultau comenzile de la inceput, nu mi-a fost usor deloc continua el. Cel cu care ne-am prezentat era instabil (Cosmin rade): o masa cu o insula in mijloc pe care erau bile rosii si albastre. Robotul trebuia sa le culeaga pe cele rosii fara sa le atinga pe cele albastre si sa se intoarca intr-o anumita zona de start. Nu ii reusea chestia asta intotdeauna. Au fost multe echipe atunci (30 erau numai din Vianu, concurau la toate categoriile de varsta) si putine au fost cele care au trecut mai departe. Pentru faza urmatoare, ajutati de tata si de finul doamnei profesoare Sorana Radulescu (dumneaei era persoana la care se apela in cazuri de “forta majora”), am construit un robot mai bun si ne-am pregatit (gratis) la Facultatea Lumina si la Liceul Eminescu. A fost o experienta plina de satisfactii.

– Dupa vreo 10 luni,intervine Cosmin, s-a anuntat un concurs la mine in liceu, concurs de fotbal robotic pentru elevi si studenti. Am format o echipa cu fratele meu, cu Teodor Szente, cu Radu Romaniuc si Diana Ursu. Ne-am inscris pentru distractie, pentru ca imi povestise fratele meu cum stateau lucrurile intr-un astfel de concurs. Tuturor ne placea si fiecare dintre noi voia sa–si incerce puterile, isi aminteste Cosmin. Am avut cele mai frumoase jocuri, dar am pierdut pentru ca robotul nostru dadea autogoluri din cauza unei erori de programare.

– Aici ne-a ajutat foarte mult Valentin, un student in anul I de facultate, completeaza Mihnea tabloul concursului de fotbal robotic.

– Cine este Valentin? intreb curioasa.

– Valentin era atunci student in anul I la Informatica si se inscrisese si el la concurs, numai ca nu a trecut mai departe, desi a lucrat extrem de mult, poate mai mult decat oricare dintre noi toti. Nu numai ca a facut calibrari minutioase dar, dupa ce a pierdut, a fost atat de dragut incat si-a pus programele pe internet-open source si a continuat sa vina la pregatiri, ma lamureste Mihnea.

Din 2014 l-am cooptat pe Teo (Teodor Szente) in echipa mea. Ne-am inscris din nou la WRO, impreuna cu alte trei echipe din liceu. Atunci liceul a avut cea mai buna clasare prin echipa lui Alin Necea, locul 3 la regionale. Eram fericiti! Aveam o diploma in sfarsit! Nu conta cine o obtinuse, fusesem patru echipe inscrise, toate din Cantemir. Si zambeste multumit amintindu-si acel moment. Am iesit impreuna sa sarbatorim victoria… Teo asista online la discutia noastra. Il contactase Mihnea, ca doar era coechipierul lui si echipa trebuia sa fie prezenta, nu? Teo imi spune ca atunci au prins prostul obicei de a pierde cate o noapte inainte de fiecare etapa. “Ramaneam treji, la liceu, o noapte intreaga pentru ca ni se parea ca nu suntem pregatiti… Ce rasarit superb am prins atunci!” isi aminteste Teo si rad amandoi . (Ce nu v-am spus pana acum este ca Alin Necea si Teo sunt colegii mei de clasa si pana sa imi spuna Mihnea, habar nu aveam de aceasta pasiune a lor.)

– A urmat Robo Tech, in noiembrie 2014, cu probe de creativitate, sumo si line follower. Am fost anuntati cu doar 2 saptamani inainte de concurs si eram foarte stresati. Am concurat impotriva robotului care reusea sa-si tina echilibrul in diferite conditii, cu avionul care mergea pe roti, ornat cu luminite de diferite culori, cu robotul care dansa si cu robotul “mana” (erau de fapt doua maini, pe una era amplasata o macara ce trebuia sa ia o roata de jos si sa o puna pe cealalta mana unde era amplasata o banda rulanta care ducea roata sus). Acest robot a castigat la creativitate. La line follower-proba traseu (o linie serpuita), dupa prima runda noi eram pe primul loc; la sfarsitul celei de a doua eram pe locul 2. La sumo am iesit la egalitate cu echipa lui Alin Necea si cu echipa care a castigat la line follower. La creativitate Teo a construit un joc: imaginea unei masini pixelate pe o caramida. Circula pe o sosea cu 2 benzi si scopul era sa nu se loveasca de nicio masina venita din sens invers. In final ne-am clasat pe locul 2 pe Bucuresti (din 11 echipe inscrise). Este cea mai buna clasare a noastra, imi spune Mihnea cu multa mandrie. Pacat ca acest concurs nu a fost foarte bine promovat si nu s-au putut inscrie la el toate echipele care ar fi vrut sa participe.

Cam acestea sunt lucrurile interesante pe care am reusit sa le aflu intr-o dupa-amiaza, la un ceai, despre pasiunea unor colegi de clasa si a prietenilor lor. Eram din nou uimita in cel mai frumos mod de colegii mei. Dupa doi ani am aflat aceste “amanunte” si ma intreb daca nu cumva, in clasa mea, mai am si alti colegi cu pasiuni ascunse pe care sa-i descopar si despre care sa va povestesc si voua…                                                                                                                                                                               Bianca Ladaru

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s