. Salutari, doamna Carmen Crîșmaru!

Sunt profesori care iti raman in suflet si pe care ai dori sa ii reintalnesti in anumite momente ale vietii, dar singura “intalnire” posibila, de cele mai multe ori, ramane aceea din “sertarul cu amintiri”. Unul dintre acei profesori si-a pus o amprenta frumoasa asupra mea si a devenit, fara sa-mi dau seama, omul pe care as vrea sa-l “copiez”, omul care pentru mine reprezinta un model de “asa da” in viata! Un om corect, direct, iubit de copii, un om cald si bun care ma privea cateodata compatimitor, cateodata dojenitor (de aceasta privire mi-a fost intotdeauna rusine!). Niciodata nu s-a intamplat ca acest om, exemplu de om, sa ma lase cu vreo intrebare fara raspuns. Este vorba despre doamna profesoara Carmen Crismaru. Am foarte multe amintiri legate de aceasta doamna, amintiri din clasa a V-a, an in care mi-a fost diriginta si cand am cunoscut-o pentru prima data. Eram o clasa de copii nastrusnici, pusi mereu pe sotii, vorbareti (cel mai vorbaret era Andrei Ciuperca, coleg care acum este printre ingeri si caruia atunci doamna profesoara i-a urat sa aiba 3 copii la fel de vorbareti ca si el…) si vesnic nemultumiti de cate ceva. Ne asculta si ne punea la punct cu metode pe care le incercau si alte colege de-ale dumneaei, metode care nu functionau decat in mod special aplicate de doamna Crismaru. Atunci, in clasa a V-a, ne-a dat prima lectie de viata: ne-a invatat sa fim puternici acceptandu-ne asa cum suntem. Au trecut anii de atunci si as vrea sa ma intorc cateva clipe macar sa o aud cum ma dojeneste pentru ca scriu cu litere prea mari. Dar… nu este posibil. Majoritatea celor din clasa mea au luat note mari la examen si asta tocmai pentru ca am avut un profesor minunat care sa ne indrume. Multumim! Pentru felul in care gandesc si actionez as vrea sa ii multumesc si nu o pot face decat scriind despre dumneaei. Sper sa nu ii displaca acest mod al meu de a-i multumi. Acum am sa povestesc ceva haios: Eram in clasa a VII-a si aveam de citit “Alexandru Lapusneanu” de Costache Negruzzi intr-o saptamana, daca imi amintesc bine. Au trecut zilele si iata-ne la ora de limba romana. “Scoateti o foaie de hartie!”, ne-a spus doamna profesoara cu voce egala. Ne uitam unul la celalalt crezand ca glumeste si 22 de perechi de ochi se uitau la profa cand mari de uimire, cand deznadajduiti, cand amuzati. Crezand ca nu ni se va da niciodata test dintr-o carte, influentati si de Rebeca, colega care se apucase sa o citeasca si care a declarat ca nu ii place deloc, niciunul dintre noi nu a citit cartea. 25 de intrebari!!! Eram terminati! Aveam lacrimi in ochi si in gand balmajeam un “Tatal Nostru” cu speranta ca o sa se razgandeasca si o sa spuna “Lasati pixurile jos!”. Eu eram una dintre cei cu note bune, cele mai multe de 10 si ma gandeam ingrozita cum va trona un 3 langa o caruta de 10… Colegii mei isi dadeau coate si radeau, facand haz de necaz. Numai doamna blonda de la catedra nu radea. Ne privea cu un zambet care ni se parea ca spune “V-am prins!”. In mintea mea s-a produs un scurt circuit si mi-am zis “Mi-ati dat test? Stati ca il fac!” Si l-am facut… praf! Am dat cele mai trasnite 25 de raspunsuri. Imi este rusine sa le spun aici, dar rusinea mea este putin oblojita de faptul ca nici colegii mei nu au fost mai breji. Ora urmatoare vine doamna profesoara cu testele. Era rosie ca focul de suparare si nimeni nu indraznea sa se uite in ochii ei. “Bianca, ai citit?” a fost prima intrebare pe care a pus-o in acea ora si tocmai pe mine m-a nimerit! “Nu, doamna, nu am citit”. Am luat 2.03, cea mai mica nota luata de mine vreodata. O surpriza mai mare s-a produs cand a fost strigat un coleg a carui nota va ramane probabil “cea mai mica nota de care am auzit vreodata”: 0,38! ? Radeam si plangeam. Ne era rusine si cand doamna si-a facut cruce citind un raspuns dat la plesneala de catre unul dintre noi, atunci am stiut ca am incurcat-o toti. Si ca si cum nu ar fi fost deajuns ce se intamplase, colegul a carui nota a ramas de poveste a intrebat: “Doamna, se pune nota 0 in catalog?”. Si doamna nu a reusit sa se abtina si a zambit, iar noi am ras toti cu ochii plini de rusine. Apoi ne-a dat o alta carte sa citim si, bineinteles, toata lumea a citit-o. “V-ati invatat lectia”, ne-a spus ea cu o voce calda… Am un respect deosebit pentru aceasta doamna profesoara si vreau sa-i multumesc pentru ceea ce m-a invatat: sa fiu corecta, modesta si sa spun mereu adevarul. Va multumesc, doamna! In amintirea mea acea ora de limba romana va ramane mereu vie. Chiar daca nu voi putea trece peste rusinea pe care am simtit-o atunci548651_1992808755756_701715199_nSi iertati-ne pentru ca atunci v-am dezamagit…                        Bianca Ladaru

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s