O cheama Teo Tiodor…(Micuta Balerina)

O zi geroasa de iarna ma impinge sa stau in casa, desi este ultima zi de vacanta. O cana de ciocolata fierbinte si o carte imi tin companie pentru scurt timp. Cand ma plictisesc deschid laptopul, intru pe Facebook si privesc asa… random la poze. Nimic spectaculos pana cand, dintr-o data, o fata surprinsa in pasi de dans, cu o linie a corpului ce exprima sensibilitate, munca si pasiune, imi capteaza atentia. Poantele din picioarele drepte si intinse la maxim, fusta cu faldurile lipite de corp, privirea imperioasa si fericita, eleganta unui coc perfect si bratele subtiri si mladioase ca ale unei salcii plangatoare, m-au determinat, pentru mai mult de cateva secunde, sa privesc cu ochii larg deschisi acea fotografie. A fost reactia de moment in fata unei descoperiri frumoase.

Auzisem pe cineva spunand ca “dansul este un poem in care fiecare miscare este un cuvant” si, in acel moment, mi-am imaginat cu ochii mintii cum acea fata gingasa si plina de gratie incepe sa danseze. Clapele unui pian vechi s-au auzit ca prin vis in mintea mea si domnisoara gratioasa a inceput sa danseze. Unduiri mladioase ale corpului si bratelor, salturi ca de caprioara, zambete si pasi in varfurile degetelor s-au perindat pentru cateva clipe prin fata ochilor mei. Nu-mi venea sa cred ca mi se intampla acest lucru! Eram fericita dintr-o data si, imediat ce acordurile pianului s-au stins, mi-am spus ca trebuie sa cunosc acea fiinta minunata.

O cheama Teo Tiodor… Am salutat-o sfioasa pe Facebook. Stiam ca un om atat de sensibil cum credeam ca este ea, nu ma va lasa sa astept sau sa imi fac o parere gresita despre persoana ei. Mi-a raspuns, repede chiar! I-am spus cine sunt si ca imi place mult ceea ce face (intre timp ma uitasem si la alte poze de-ale ei si vazusem ca intr-adevar era dansatoare). Am ajuns sa vorbim de parca ne cunosteam… de la inceputurile dansului. ?

(Stiati ca prima dovada arheologica in privinta dansului provine de la picturile rupestre din India, vechi de peste 9000 de ani?).

– Am 19 ani, liceul l-am terminat anul trecut. Din clasa a V-a pana in clasa a XI a am fost la liceul de coregrafie Floria Capsali, din Bucuresti, apoi am vrut sa imi dezvolt mai multe laturi artistice si am optat pentru Tonitza. In prezent sunt studenta la Universitatea de Arte, sectia moda, incepe Teodora.

Era dezinvolta, lejera in discutie si imi dadea astfel curaj sa intru mai amanuntit in tainele ascunse ale pasiunii ei… Aflu ca inclinatie catre arte a avut inca de cand era foarte mica, ea crescand intr-o familie de artisti (mama pictorita si tatal sculptor), care i-a condus pasii spre frumusete si noblete spirituala. A incercat aproape tot ce tine de arta si doar prin dans a reusit sa-si exprime cel mai frumos si cel mai corect gandurile si ideile. Danseaza de la 4 ani… Eu atunci invatam sa scriu si sa citesc, imi amintesc putin inciudata ca ea a fost mai precoce decat mine. Smile

– Am inceput cu dansul sportiv, am invatat cha-cha, vals, salsa, rumba, tango si multe altele. La liceul de coregrafie, totul era riguros si disciplinat.

Curiozitatea mea sporea vadit si cu cat imi povestea mai mult, cu atat crestea mai mult in mine respectul fata de ea. Am intrebat-o daca nu avea obiceiul de a imprumuta, din garderoba mamei, haine cu care sa danseze prin casa…

– Deseori faceam asta! Smile Alegeam din dulapul mamei cele mai lungi fuste, fiindca imi dadeau libertate in miscare si puteam sa fac cele mai dificile miscari. De fiecare data cand auzeam muzica dansam: pentru parinti, pentru musafiri, la petreceri. Ma simteam bine inconjurata de oameni care apreciau ceea ce faceam si ma incurajau sa continui.

– Ce sacrificii ai facut in copilarie pentru dans?

– Bineinteles ca imi doream, la fel ca si ceilalti copii, dulciuri, desene animate si jucarii, insa pasiunea a inlocuit toate aceste nevoi. Timpul meu liber insemna repetitii si iar repetitii. Incepeam cursurile de balet la ora 8 dimineata, urmau orele de cultura generala , apoi iar repetitii, la Opera, pana seara. Uneori adormeam in metrou stand cu ochii inchisi si incercand sa imi amintesc corectiile facute de profesoara. La examen ne cantareau pe rand, insa am avut intotdeauna grija sa nu depasesc greutatea maxima admisa.

– Dupa cat timp a venit prima satisfactie?

– Foarte tarziu! Cand credeam ca toata munca si efortul depus nu vor avea niciun rezultat. In fiecare zi ma intrebam ce rost mai are sa continui, insa, de fiecare data cand incaltam poantele, intelegeam de ce! Repetam acelasi pas de sute de ori, pana nu-mi mai simteam corpul. A doua zi la fel, pana in ziua in care ma uitam in oglinda si nu mai vedeam un om care danseaza, vedeam o forma care exprima ceva.

A urmat un moment de tacere. Niciuna dintre noi nu a mai trimis niciun mesaj pret de vreo cinci minute. Respectul pentru o copilarie muncita, devotamentul ei m-au inghetat efectiv. Ma simteam putin “vinovata” si gandul mi-a zburat instinctiv la dulciurile pe care le infulecam de zor in copilarie manjindu-ma pe la gura, la jocurile copilariei in plina strada, la bunici, cu copii veseli si mucaliti. Mi-am pierdut oare copilaria si ea si-a regasit-o? ma intrebam mirata. Cum sa nu ma gandesc la sacosile cu dulciuri pe care Mos Craciun mi le lasa intotdeauna in pragul usii de la intrare? Aveam patru ani cand am gasit in prag sase sacosi pentru mine si pentru fratii mei si-mi amintesc cum ma chinuiam sa trag dupa mine doua dintre sacosi. Le-am rasturnat pe hol si topaiam fericita cu cate ceva in fiecare mana. Razvan venea in patru labe si Raluca radea din usa dormitorului neindraznind sa vina Smile)… Oare ei ce ii aducea Mos Craciun? Cu siguranta ca ii aducea ace de par, tu-tu-uri, poante si alte accesorii pentru dans. Sa o invidiez sau sa fiu multumita de ceea ce am avut?

– Prima aparitie pe scena a fost cand aveam cinci ani, la Sala Polivalenta. Am avut o coregrafie cu partener. Imi amintesc podeaua aceea alunecoasa, lumea mult prea galagioasa, emotiile foarte mari si muzica care era data mult prea incet ca sa o aud asa cum ar fi trebuit. In mintea mea erau atat de multe, incat ma copleseau. Nici nu mai tin minte cand a inceput si cand s-a terminat reprezentatia, atat de concentrata eram. M-au trezit aplauzele si fericirea din privirea mamei. Mama a fost pentru mine cel mai mare sprijin. Ea ma ducea peste tot cand eram mica: la repetitii, la scoala, la spectacole. Mana mea mica simtea mereu siguranta in mana ei calda si catifelata. A fost langa mine cand am avut nevoie de ea. Mereu!

– Care a fost cea mai importanta reprezentatie a ta? am intrebat-o curioasa peste masura.

– In clasa a Va a trebuit sa dau proba pentru a intra la scoala de balet. Aveam atatea emotii, incat am uitat coregrafia, asa ca am improvizat. Muzica imi dicta pasii si atunci a fost prima data cand am facut o coregrafie pe loc. Juriul nu si-a dat seama ca improvizez deoarece miscarile veneau natural si se legau frumos intre ele. Ritmul dansului a continuat chiar daca am uitat pasii; totul era fluid, continuu si tensionat.Imi amintesc ca purtam atunci o masca care m-a ajutat sa imi ascund emotiile si nelinistea; expresivitatea era redata prin miscarile corpului.

Eram… WOW! Nu se poate sa fii atat de puternica! imi spuneam in gand. Am intrebat-o ce facea cand se imbolnavea, sperand ca de aceasta data macar, sa-mi spuna ca era un copil obisnuit, ca si mine.

– Dansul nu tine cont de aceste lucruri. Partitura se canta si dansul continua. Nu aveam voie sa stam deoarece corpul trebuia sa se imbunatateasca si o zi fara studii insemna o saptamana in plus de munca. Ma concentram atat de mult pe miscari, incat febra disparea si aparea din nou atunci cand profesoara spunea “stop”. Publicului nu ii pasa ca iti este rau, ca piciorul este accidentat, ca s-a intamplat o nenorocire in viata ta.Totul trebuie lasat in spatele scenei. Este adevarat ca au fost si momente grele, in care am vrut sa renunt. Dansul, ca si gimnastica, sunt cele mai grele sporturi. Si ceea ce te impinge sa continui sa le faci, vine din interior, se numeste pasiune.

– Ai dansat vreodata alaturi de dansatori celebri, pe vreo mare scena?

– Am participat la un stagiu de dans contemporan, in Elvetia, cu Massimo Gerardi. Am cunoscut-o si pe Alina Cojocaru, prim-balerina, cunoscuta si in strainatate… Eram impreuna cu cateva fete si a fost o experienta inedita. Mi s-a parut interesant deoarece tehnica si limbajul erau diferite fata de scoala romaneasca: nimic nu era rigid, totul era facut cu placere si libertatea de exprimare era sustinuta si incurajata de Massimo Gerardi. Cred ca atunci m-am indragostit de dans. A fost prima mea iubire si va ramane mereu o parte din mine. Eram in clasa a VI a atunci, destul de mica, dar m-a ajutat sa invat cum sa ma descurc departe de parinti. Atunci am avut ghinionul sa mi se desfaca bentita poantei, dar am decis sa continui si totul s-a terminat cu bine. Am stat zece zile impreuna cu noua fete, colegele mele, cu care ma intelegeam foarte bine din cauza multelor ore de repetitii pe care le imparteam impreuna. Aceste ore ne ajutau si la coordonarea in dans, nu numai sa legam prietenii in afara salii de balet.

O simteam parca vibrand si putin intristata.

– Iti este dor?

– Imi este! Ma uit mereu la videoclipuri si merg la spectacole de dans .Timpul ma limiteaza deocamdata doar la studii, insa, pe viitor as vrea sa continui, poate chiar o sa deschid o scoala de balet pentru incepatori.Smile

– Asta ar fi foarte frumos! Ti-ai incuraja proprii copii sa urmeze acelasi drum?

– Da! Cred ca visul oricarei fetite este sa fie ori balerina, ori printesa. O sa ii incurajez sa urmeze orice cale in care se regasesc, desi cred si sper ca pasiunea pentru dans se va transmite mai departe.

– Ai vreun regret?

– Daca ar fi sa o iau de la capat, m-as bucura de doua ori mai mult pentru fiecare miscare si as gandi mai mult in “pasi de dans”. Regret ca nu am continuat, insa ma bucur ca odata cu asta am descoperit alte lucruri interesante: pasiunea mea pentru moda (eleganta miscarilor, gratia dansului si sunetul pianului se regasesc acum in hainele create de mine) si, in sfarsit m-am indragostit si de altceva in afara de dans. Smile

– Dans, pian, moda… Cum se impletesc?

– Dansul m-a ajutat sa imi dezvolt latura feminina si sa dau atentie felului in care oamenii pot spune cine sunt chiar si dupa felul in care arata. O haina iti poate transmite tot atatea mesaje cu subinteles ca o pirueta. Intotdeauna tind sa ating gratia si eleganta prin creatiile mele, ca si cum as urma o coregrafie.

– Esti gratioasa si in exprimare, nu numai in dans. Ma bucur atat de mult ca mi-ai dat sansa sa te cunosc, Teo! (Stiati ca Teodora inseamna darul lui Dumnezeu?). Ce faci cand esti trista?

– Acasa am o pianina si atunci cand sunt trista, cant. (La scoala luam lectii de pian pentru a intelege ritmul odata cu nota). Imi place sa cant Fur Elise, ma descarc cantand aceasta bucata muzicala.

– Ai dat lectii de dans vreodata?

– Foarte des. Pentru bal si la ziua scolii am compus o coregrafie impreuna cu cateva colege de clasa.Smiletiodor3tiodortiodor2

Ce as fi putut sa mai intreb un astfel de suflet? Ce mi-ar mai fi putut spune? M-a invatat sa vad dincolo de aparente, sa respect cele cateva minute ale unui program (de orice fel) in spatele caruia se ascunde o munca tenace. Am simtit prin ea gustul dulce-amar al unei glorii timpurii (spune ca la 30 de ani o balerina este deja batrana). Respectul meu, micuta dansatoare!

Bianca Ladaru

Advertisements

One thought on “O cheama Teo Tiodor…(Micuta Balerina)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s