Ah, iubirea asta…

Era toamna, toamna tarzie si frunzele ruginii ale vitei-de-vie de deasupra mea imi dadeau asa… un fior de nostalgie. Priveam piezis printre ele din hamac si gandurile imi zburau pana hat – departe, leganate de razele unui soare putin obosit. Ca de fiecare data cand eram doar cu mine, mintea imi era ocupata de imaginea baiatului brunet cu ochi verzi, coleg de generatie cu mine, de care ma indragostisem lulea.

Scenarii si idei frumoase, pline de romantism si de caldura emotionala imi puneau deseori acel zambet emblematic al iubirii pe fata. Si o auzeam pe mama chicotind si-mi reveneam rusinata din acea stare de beatitudine. Aceasta stare ma cuprisese si acum in mrejele ei. Visam la clipe care nu se petrecusera niciodata in realitate, dar care imi scaldau imaginatia necontenit de la 15 septembrie incoace. Il vazusem in curtea liceului si eram “WOW!!” Smile. “Eh, cum sa nu ma indragostesc, imi spuneam incurajandu-ma singura, doar este cel mai frumos pushti pe care l-am vazut pana acum: brunet, inalt, cu patratelele de rigoare si cu o splendoare de ochi mari si verzi”. Si ma imbujoram toata rascolita de imaginea lui.

romantic couple embracing  at sunset
romantic couple embracing at sunset

Smile

Intr-o zi, la biblioteca, l-am zarit printre rafturi si, pentru moment, mi-am pierdut increderea in mine si un amalgam de intrebari fara sens mi-au tulburat mintea imbolnavind-o, inhiband-o… Cu mine era si prietena mea, Miriam. Si cat a mai ras afurisita de ea vazandu-ma atat de incurcata!

In alta zi l-am vazut la cantina, la o masa, se juca pe telefon; langa el mai erau doi baieti. Si din nou m-am panicat si am devenit penibila, chiar daca numai in ochii mei, pentru ca ceilalti nu erau atenti la refularea sentimentelor mele. Am mers in clasa cu un mers surescitat si m-am asezat in banca aproape pravalindu-ma. “Cum sa nu fiu capabila sa ma controlez? Ce se intampla cu mine?” Din ochii verzi simteam cum tasnesc flacari de furie. Ziua se terminase si ma grabeam sa ajung in statia de metrou. Ploua si nu aveam umbrela. Zgribulita, masuram cu pasi grabiti trotuarul, cand aud din spate vocea Mirunei. (Ma intrebam ce uitase sa imi spuna cu doar doua minute in urma cand ne despartisem…). Stupefactia de fata mea nu putea fi descrisa atunci cand am dat ochii cu ea, pentru ca alaturi de Miruna era El!!! Nu puteam nici sa merg, nici sa zambesc. Ploaia imi spala obrazul si parul aproape incepea sa se lipeasca de cap. Am mers impreuna spre metrou. Ei doi au vorbit, au ras, dar eu nu auzeam niciun cuvant.

Au trecut de atunci doua luni si m-am imprietenit cu Radu; nu ma mai inroseam cand il vedeam si nu ma mai panicam. Miriam ma asigurase ca si lui ii placea de mine si dupa o luna si jumatate de la acea prima plimbare prin ploaie atinsesem un prim “record “: in fuga, intr-o zi, la plecare, m-a pupat pe obraz. Dupa inca o luna, timp in care relatia noastra a mai evoluat putin (ma tinea de mana cand mergeam impreuna spre metrou dupa ore), ma trezesc intr-o zi ca ma invita in oras. Asteptam asta de ceva timp si nu era chiar imprevizibil, totusi… o intalnire cu el?! Am sunat-o pe prietena mea si i-am dat vestea. Eram in culmea fericirii! Sambata dimineata, dupa o noapte alba, ma dau jos din pat si hop – la oglinda. Ochii incercanati si totusi cu sclipirea iubirii in ei si parul ciufulit imi dadeau un aer aproape boem. Au fost cele mai lungi ore pentru mine…

Eram eleganta: rochita neagra, dreapta, coc si tocuri, putin rimel si putin ruj si unghiile date cu lac. Ce frumusica eram! Mai-mai ca m-as fi pupat si eu daca as fi putut.? Imi iau paltonul si plec. Zburdam ca o mielusica desi tocurile ma incomodau ingrozitor. Ma urc in tramvaiul 16 si ajung la Sfantul Gheorghe. Il vazusem de pe geam: imbracat frumos, cu parul aranjat si cu un trandafir rosu in mana. Se deschid usile tramvaiului si cobor ultima. El zambea la fel de incantat ca si mine. Odata piciorul pus pe asfaltul refugiului de tramvai, alunec si cad. Eram distrusa! Palmele murdare, ciorapul cu o gaura in genunchi si eu… mandria mea era la pamant! Iar el nu stia daca sa rada sau nu; m-a luat in brate. Nu puteam sa plang pentru ca mi s-ar fi intins rimelul pe obraz, dar inghiteam nodurile din gat cu atata durere ca i s-a facut efectiv mila si… m-a sarutat! Era primul sarut pe care il primeam… Ce nebunie! Cate emotii! Ce dezastru!

Ajungem undeva in Centrul Vechi, la un restaurant. Ma ajuta sa imi dau jos paltonul, imi trage scaunul si… Nu puteam sa-l privesc de rusine. Se juca cu mainile mele reci (ma spalasem la baie) si zambea vorbind, doar el stiind ce. Eu retraiam iar si iar acea cazatura penibila… A comandat el si pentru mine si vad dintr-o data chelnerul in fata mea cu doua farfurii in maini. Sushi!! Imi venea sa ma ridic si sa fug. Se uita la mine amuzat si dupa ce m-a intrebat daca imi place si s-a asigurat ca nu trebuie sa comande altceva, incepe sa manance. Este inutil sa spun ca nu mai folosisem betisoarele pana atunci. Ma uitam atenta la cum le folosea si mi-am zis ca nu poate sa fie chiar atat de greu si incerc. Am apucat stangaci cele doua betisoare si am incercat sa apuc cu ele o bucata de sushi. As! Cum sa stea? Doar nu credeti ca ochii mei verzi le vrajisera?! Cade sushi-ul in sos si ne stropeste pe amandoi. Zambeam ca sa nu plang de rusine si el radea de-a dreptul copios. Am incercat din nou si de data aceasta s-a retras mai departe de masa, anticipand un nou esec de-al meu… Mi-a aratat cum sa le imblanzesc (dupa mai multe incercari esuate de-ale mele), riscand sa atraga atentia asupra noastra. Dar, as, nu voiau sa ma asculte si gata! Am infipt nervoasa varful unuia dintre betisoare in sushiul “sifonat” de la atatea cazaturi in sos si l-am ridicat victorioasa, fara sa-mi dau seama ca sunt privita de vecinii de pe langa noi. Am starnit zambete si comentarii pe care nu vreau sa le reproduc. Am stricat toata seara. Prima mea intalnire era un esec! Plangeam inlauntrul meu si ma intrebam cum sa-i povestesc prietenei mele cele intamplate fara sa o fac si pe ea sa rada. Cand ne-am despartit, mi-a multumit si m-a sarutat usor din nou…

La aceasta prima intalnire ma gandeam cand stateam in hamac. Zambeam necontrolat amintindu-mi toate cele pe care vi le-am povestit si imi spuneam ce norocoasa sunt ca inca suntem impreuna. Si tocmai a sunat telefonul, iar la celalalt capat s-a auzit un suav “Buna, iubi…”

Bianca Ladaru

Advertisements

One thought on “Ah, iubirea asta…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s